În opera sa satiri-eminesciană, George Topârceanu este un poet profund, în centrul căruia se află sentimentul esenţial al ironic al veacului său. Atitudinea sa poeticoaromânească o defineşte ironia, iar aceasta este reflectată în unele dintre cele mai bune poeme ale sale, cum ar fi „Printre ultimele cuvinte”, „Poemul cu prostii” şi „Satira Jurnalului”. Atitudinea sa poate fi văzută ca o distanţă critică faţă de societatea românească de la acea vreme, deoarece el avea tendinţa de a se raporta la anumite lucruri cu obiectivism. Scrie despre aroganţa grupurilor conservatoare, lipsa de toleranţă faţă de minorităţi şi despre cum fiecare persoană îşi manifestă această autoritate în ţară. Humorul său ironic poate lua adesea forme mai discrete, cum ar fi să ducă degetul la buze într-un gest de paradox, sau chiar persiflare.

El a preluat intelectualismul eminescian epocii sale, dar a cutatmode prin acestea să dezvolte o nouă atitudine, fiind mai mult preocupat de emoţia umanistică, în loc să fie limitat sub această rubrică. El a dovedit în poemele sale că surprinzător uneori poftează să fie un poet profund, căutând înţelegere şi sens în lume, fără să se mulţumească numai cu ironia.

Topârceanu a adus în opera sa un ton indecis, nehotărât, incapabil să lege împreună emoţia spirituală cu evoluţiile politice şi sociale ale vremii. El nu a făcut decât să arate dezamăgirea sa faţă de realitatea contemporană; în acest sens, el nu a propus o schimbare, ci o constatare. Unul dintre exemplele acestei atitudini este poemul său „Dor de dragoste”, unde poetul dovedeşte frustrarea şi neputinţa cu care se confruntă speranţa de a construi o lume perfectă.

George Topârceanu a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi personalităţi ale epocii sale. El a privit lumea din interior, cu sentimentul unui profund sceptic şi al unei îndelungate disperări, încercând să arate că, deşi este posibil să speri la schimbare, prea rar acestea se întâmplă.