Ziua a șaptea din Biblie – și ziua a șaptea din fiecare săptămână – este una cea mai mare însemnătate spirituală în creștinism. În Vechiul Testament, Dumnezeu a comandat că ziua a șaptea să fie zi de odihnă, încetarea și nimicirea tuturor lucrărilor (Exod 20: 8-11). Această zi este cunoscută ca „ziua Domnului” sau Sabatului și este considerată sfințită (Exod 20: 8-10). Conform învățăturilor creștine, această zi nu numai că comemorează creația lui Dumnezeu, dar este un simbol al vieții Vechiului Testament, care prefigurează obiectul creștinilor de astăzi: încrederea și împlinirea în Cristos ca Mântuitor și Salvator.

În Noul Testament, Sabatul a fost adus sub o nouă înfățișare. Asistând la o conferință de predicare, Isus a avut în vedere ziua a șaptea, deoarece a afirmat că, în timp ce observarea zilei ca zi de odihnă nu poate fi schimbată, motivul acesteia se schimbă: „… căci Fiul Omului este Domn și Stăpân chiar și asupra Sabatului” (Marcu 2: 28). Isus a schimbat obiectul Sabatului de la lucrările legii la Împărăția Sa; Giulesti binele în loc de a se concentra pe lucrurile negative ale legii și, prin urmare, Sabatul a devenit o zi, nu doar de odihnă, ci de închinare.

Ziua a șaptea a ramas simbol al credinței creștinilor pana in ziua de azi ca un moment de odihnă, de reflecție și închinare la Dumnezeu și la lucrarea Sa de mântuire prin Cristos.