Numerotarea romana se refera la scripturile specifice folosite pentru a scrie numerele inaintea emergerii post-kabalistice a numerelor arabe. Acestea au forma literelor latine cu valoare individuala, simbolizand cifre de la unul la noua. In principiu, valorile se combina in moduri similare cu numerele arabe pentru a produce o reprezentare scrisa a oricarui numar. Numerotarea romana provine din etimologia latina si a fost intalnit in decursul istoriei, la principalele popoare care au utilizat Latinul.

Numere romane de la 1 la 10 arata in felul urmator:

I – 1
II – 2
III – 3
IV – 4
V – 5
VI – 6
VII – 7
VIII – 8
IX – 9
X – 10

Numerele mai mari decat 10 sunt obtinute prin combinarea lor, preluandu-si cifrele din adica lor. De exemplu, 83 se va scrie in termeni romani ca LXXXIII, ceea ce inseamna cinci unitati, trei zeci si opt unitati. Valorile puternicilor numerotarii romane sunt aceleasi ca si in cazul arabicului, iar unitatile sunt succese adunate. Exemple de numere scrise in formatul numerar roman ar fi MCMXCVIII, care reprezinta 1998 si MMXXV, care ar fi 2025.

O alta particularitate a numerotarii romane este abilitatea de a utiliza sistemul al unuia, pentru a reprezenta un numar mai mic decat acela pe care il presupune. De exemplu, atat IV, cat si IIII pot fi utilizate pentru a reprezenta patru. La fel si IX poate inlocui VIIII pentru a reprezenta noua. Aceasta metoda de scriere a fost folosita in trecut de catre astrologii si alchemiștii europeni, care foloseau simboluri pentru a-si exprima ideile despre evenimente natale sau date din istoria alchemiei. Numerele romane au fost folosite in secolele XVII si XVIII pentru a scrie orele pe ceasuri mecanice si au continut sa fie folosite pentru acest lucru si in secolul XX. De asemenea, acestea se pot folosi in literatura pentru a indica anotimpurile, sau se pot folosi in publicitate.